Mickey ma indeamna sa scriu cateva lucruri care imi plac:

• 3 filme care mi-au placut:

Eternal Sunshine Of The Spotless Mind;

Crash;

The Pianist;

• 3 mancaruri preferate:

Souffle-uri;

peste la gratar cu legume;

cozonac de Galati:D;

• 3 carti preferate:

‘Sacrul si profanul’ de Mircea Eliade;

‘Colectionarul’ de John Fowles;

‘Albastru pur’ de Tracy Chevalier;

• 3 locuri in care mi-ar placea sa fiu in momentul asta:

pe o strada mica oriunde in Italia;

in ’struz’ prin Vatra Dornei;

in Kusadasi;

• 3 locuri in care am locuit:

Bucuresti;

langa Buftea;

Vatra Dornei;

• 3 emisiuni la care ma uit:

cate un meci de tenis, handbal, patinaj;

National Geographic;

Reality Tv (cele despre medicina in special) ;

• 3 site-uri pe care navighez zilnic:

www.google.com;

www.cinemagia.ro;

www.bookblog.ro;

• Ii adresez intrebarile de mai sus si:

Dianei.

Cu cata placere am urmarit ‘Restul e tacere’ al lui Nae Caranfil!

Un regizor care incearca de 10 ani sa realizeze acest film si a carui cea mai puternica motivatie in lupta cu vesnica nereusita a constat in nenumaratele premii obtinute de pe urma scenariului.

S-a putut deci, si m-am bucurat de fiecare imagine luminoasa despre Roamnia anilor 1911, de talentul actorilor atat de bine alesi (Vizante isi merita rolul pentru ca stie sa arate ca poate fi deopotriva naiv si priceput in meseria de regizor, iar Ovidiu Niculescu, jucandu-l pe Leon, creeaza un personaj cu trasaturi si cu atitudine demne de o mare viitoare nominalizare).

Asa cum spunea si Nae Caranfil, al carui tata are un si mai mare cuvant de spus pentru Romania pana in ziua de astazi; s-a vrut ‘ilustrarea’ unei Romanii in toata splendoarea sa, fastuoasa pe alocuri, in care imagini cu Regele Romaniei primind la o discutie oamenii care realizau primul film de lung metraj din istoria acestei tari:’ Razboiul de Independenta’ alterneaza cat mai firesc posibil cu cadre ale Bucurestiului vechi in care copiii alergau desculti, nestingheriti pe strazi.

Laudabila intentie, minunat film, adevarata reusita!

Cornelia a propus să se stingă lumina şi la mine pe blog timp de o oră.

Acest lucru va avea loc in data de 29 martie anul acesta, de Ziua Pământului, care este sărbătorită în funcţie de echinocţiul de primavară.

Mă alătur în păreri celorlalţi bloggeri şi îi invit şi pe Victor, Mihai, Sunshine si Darius să facă acest gest

De cand sunt la Medicina imi pun frecvent intrebarea asta.

Postul care urmeaza e o reflectie asupra acelora care cred eu ca merita si se termina prin o scuza poate in ceea ce ma priveste.

Am reusit sa vad 2 programe ale patinatorilor mei preferati (din prezent): Stephan Lambiel si Brian Joubert—-ambii castigatori a cel putin un Titlu Mondial, Olimpic si numeloase Nationale.

Ambii au plecat de la programul scurt de pe pozitii dezavantajoase: 5, 6.

Proba libera urma sa fie deci decisiva.

Am vazut un Lambiel pierdut, care nu si-a revenit dupa socul primei cazaturi…a trebuit sa suporte sa arate publicului o prestatie care nu il mai reprezenta, care nu arata nimic din efortul depus si din increderea pe care o are oricine care a castigat deja de 2 ori Campionatul Mondial. Ce i-au iesit impecabil au fost insa piruetele pentru care este de altfel atat de renumit…

A urmat imediat Brian Joubert care s-a controlat incredibil si a aratat incredere in executie, prezentand un program uluitor (a riscat chiar, si in mijlocul programului, dupa o cvadrupla si un triplu axel reusite a aratat un semn triumfator catre public, fapt ce in cele din urma nu a reusit sa starneasca decat un alt val de simpatie din partea intregii lumi).

La sfarsitul acestei zile, cei doi privesc diferit dedicatia si efortul sustinut la care s-au supus; exista satisfactie sau dezamagire.

Azi am fost Stephan Lambiel, dar incerc sa fiu nu Joubert, ci tot Lambiel, numai ca un Lambiel la antrenamente

Pentru aceasta seara va recomand noul album R.E.M: Accelerate. Este nou si merita macar curiozitatea noastra

Prima data am vazut-o intamplator intr-o poza din ‘Dilemateca’ .

Imi place sa descopar oameni de valoare de una singura, si cu toata parerea de rau ca nu stiam nimic deapre aceasta  romanca pana acum, aflu totusi pe Internet cine este si cu ce m-ar putea surprinde.

In continuare, despre Nora Iuga mentionez ca este castigatoarea Premiului Gundolf (si nu numai) si ca a trait intr-o familie boema; un tata violonist si o mama balerina.

Articolul din ‘Dilema veche’ mi-a trasmis o stare foarte placuta si ma determina sa citesc: ‘Fetita cu o mie de riduri’ si ‘Sexagenara si tanarul’ (pentru care tari printre care si Slovenia doresc sa achizitioneze drepturile de traducere a romanului).

In sfarsit, o romanca scrie ceea ce vreau sa si citesc!