Am citit recent despre controversa iscata in urma unei premiere de la TNB. Era vorba despre piesa ‘Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal’ si despre reactia unui spectator, ce a strigat la sfarsit: ‘Rusine’, dezamagit fiind de prestatia actorilor si de modul de punere in scena a piesei.

Se pare ca nu se opreste totul aici, intrucat actorul principal, Claudiu Blont, simtindu-se lezat in urma reactiei acestui domn din public, a tinut sa riposteze, sugerandu-i chiar sa urce pe scena si sa spuna un monolog pentru a realiza si el cat de greu este sa fii actor si cat de mare este presiunea la o premiera.

Acest incident este printre putinele de gen, mai ales prin reactia mai mult sau mai putin oportuna a actorului, profund intrigat ca in ciuda aplauzelor care s-au auzit din plin in sala la sfarsitul reprezentatiei, din partea acestui domn a avut parte de o exteriorizare negativa categorica.

Nu stiu daca as fi vrut sa fiu acolo, dar mi-ar placea sa nu mai existe laitmotive sau mai degraba ‘parti din normal’ la romani adica sa nu se aplaude la sfarsit chiar daca nu a impresionat mai nimic sau nu s-a transmis nicio stare mai speciala, daca niciun actor nu a reusit sa intre chiar si in rolul unui nebun cum poate era cazul aici.

Poate ca daca spectatorii vor pleca la teatru cu asteptari mai mari si cu o dorinta mai mare de a fi sinceri cu ei insisi, salile de teatru vor fi un loc de regasire si de intelegere pe neasteptat de multe planuri.